Asta a fost replica ce a făcut din mama mea o zeiță acum mai bine de 20 de ani.
Priveam un film împreună, iar scenele erau de așa natură încât am plâns amândouă.
La final am râs și am căzut într-un somn lin până a doua zi.

Când mi-am auzit, la rândul meu, copilul cum plânge, am înțeles, de fapt, ce e cu sănătatea din spatele lacrimilor.

Chiar dacă nu mă dau în vânt după orice studiu de specialitate, am decis să citesc mult pe subiect pentru că undeva în mintea mea se dădea o luptă între a-i lăsa lacrimile Evei să curgă sau a o legăna frenetic din disperarea de a-i opri suferința.

Așa am ajuns la câteva concluzii fascinante:
lacrimile conțin un hormon al stresului și odată lăsate să curgă presiunea factorilor generatori de stres se eliberează;
copilul doarme mai bine și este mai liniștit dacă îi încurajezi eliberarea emoțională prin plâns;
în primul an de viață plânsul este, în sine, o formă de exprimare, iar factorii care duc la plâns sunt cumva de neînțeles pentru noi adulții (lumina, zgomotele stridente, energia anumitor oameni, animalele sau plantele, culorile intense ș.a.) de aceea, uneori este aproape imposibil să găsim cauza logică inițiatoare;
în primele luni de viață, când plânsul nu este complet conturat (sunt anumite tipuri de plâns: de foame, frig, stres etc) se recomandă hrănirea, schimbarea scutecului, pusul la somn. Dacă nimic nu calmează copilul, se trece la cel mai important pas, acela al ascultării. Punctul următor descrie metoda ideală;
cea mai bună atitudine a părinților în fața acestui „inamic minune”, plânsul, este calmul. CALMUL și luatul în BRAȚE, fără legănat, suzetă, sân sau alte forme de astupat gura. E greu, dar doar la început. Abia după ce părinții vor învăța să își deschidă și inima, nu doar urechile, vor reuși să spună, pe bune, „te cred, te înțeleg, sunt aici lângă tine”;
după ce copilul mai crește și începe să devină evident motivul pentru care plânge (căzătură, luat jucăria de către un alt copil, imposibilitatea de a-i oferi cuțitul mult dorit etc) este necesar să te pui în pielea micului cercetaș. Refuzul și lipsa empatiei generează un nou motiv de plâns, așa că, ia în serios și durerea, chiar dacă nu-i gravă și dorința, chiar de-i imposibil de satisfăcut. Pur și simplu crede-l, înțelege-l, acceptă-l nu doar când râde sau e gingaș. Fă-o și când e un copil problemă, cu o respirație adâncă la începutul întregului proces de ascultare. La acest punct, muuuusai, când copilul plânge din cauza unei greșeli pe care a făcut-o pune-ți stăpânire pe critică sau marea replică: „ți-am spus de o mie de ori…”. Acum îți spun eu că nu acela este momentul unei lecții. Doar după ce a încheiat sesiunea de plâns, după ce urechile lui sunt pregătite să asculte, explică-i că ar fi bine să… (atitudinea pe care o vrei de la el în viitor, NU ce NU vrei să NU facă!).
plânsul din nimic ascunde motive culese de copil în timpul zilei, când mediul nu era sigur sau propice desfășurării unui plâns în largul lui. Deci, să nu te surpindă dacă înainte de somn copilul plânge că cearșaful e rece. Din nou, intră în rolul ascultătorului care e acolo doar pentru a-i fi suport. Dacă piciul deja vorbește, doar după ce lacrimile s-au oprit poți încerca subtil să afli cauza reală a plânsului. Interogatoriul fix în momentul declanșării lacrimilor este ineficient, agansant și stresant pentru copilul dornic să se elibereze.
râsul, ca și plânsul, este o metodă de echilibrare a tensiunilor, așadar, dacă un copil are anumite frici, de exemplu de câini, nu încerca să elimini acest stimul. Chiar te rog să cumperi un cățel de jucărie cu care să vă jucați, așa încât să faci copilul să râdă sau să plângă pentru a elimina trauma inițială generatoare de stres;
distragerea de la plâns este doar o amânare și acumulare de și mai multe lacrimi ce vor veni peste voi chiar când vă e lumea mai dragă. Așadar, când copilul începe să plângă, nu încercați să opiți acest proces minunat lăsat de creatorul omului pentru a-i arăta copilului nu știu ce obiect sau a iniția duscuții doar din nevoia ta de a-ți proteja urechile. Nevoia copilului e alta, aceea de a se elibera, deci de a plânge. Respectă-i dorința!
furia este o formă de plâns nelăsată să se manifeste. Dacă un copil lovește sau se agită exagerat este un semn evident că are nevoie să se descarce. Nu e nici prost crescut, nici cu vreo genă rea. E doar tensionat și încărcat emoțional. Exact ca o femeie neiubită sau al cărui șot nu dă doi bani pe ce e în sufletul ei. Acel copil, cel mai probabil, nu vrea în brațe sau să se liniștească pentru că nu este învățat cu acele brațe calde și ascultătoare, însă e indicat să îl oprești din lovit și îl iei în brațe, chiar fără voia lui, cu mult tact, calm și blândețe. Lacrimile vor apărea rapid, iar calmul se va instala după ce își va, cum zice românul, vărsa amarul;
plânsul e pentru toată lumea, iar băieții războinici de altădată care nu plâng niciodată sunt, de departe, frustrații din ziua de azi. Replica clasică care-mi zguduie urechile, „ești băiat mare, sau fetiță?” este doar un rezultat al unei societăți neinformate. Se presupune chiar faptul că media de viață mai mare la femei este datorată faptului că sunt educate, încă de mici, să își exprime sentimentele și nu să le repime ca în cazul bărbaților care au fost, la rândul lor, băiețeii învățați să tacă și să sufere din fragedă pruncie;
descărcarea celui care ascultă suferința unui bebeluș/copil este esențială. Cum spuneam, nu e simplu, de aceea, e necesar ca la rândul său, cel care ascultă plânsul unui pui de om, să se plângă sau să plângă, la propriu, pe umărul cuiva. E în natura noastră să empatizăm și să preluăm stări. Tot ce trebuie să facem este să învățăm să ne eliberăm de ele și să le scoatem de la subiectele sensibile create de generațiile anterioare axate mai mult pe aparență.

În încheiere, ajungem la esență. Mai exact, pentru a reuși să fii un bun ascultător al emoțiilor copilului tău, întoarce-te în propria copilărie. Adu-ți aminte cum s-au raportat cei care te-au crescut la nevoia ta de a plânge. Du-te acolo măcar cu gândul, fă pace cu ei și ia din exepriența ta doar atitudinea corectă pe care vrei să o dai mai departe.
Sunt sigură că, orice adult cu coloană vertebrală poate să vadă în apa ce picură din ochii micilor eroi o formă de a lăsa experiențele să curgă.
Fă-o să fie lin și cu iubire!

Îți mulțumesc că m-ai citit!
Te rog, dă și tu mai departe dacă simți și vrei să ajuți!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *