Înțărcarea, draga de ea

Am citit, am întrebat, iar am luat-o de la capăt…

Cam așa cu minunata înțărcare a Evei.

Nu vreau să transmit clișee… toate știm cât de bun e laptele matern, care au reușit să alăpteze în tihnă după ragade și alte cele știu și cum e când toarce bebe la piept. Pe scurt, de vis.

Însă la mine visul părea să nu mai fie așa frumos când fiica era deja mare și în orice context nou sau incomod pentru ea, cum ar zice mamaia, nu scăpam nedriguită.

Așa au început gândurile și tot amânam, a trecut și anul și parcă mă victimizam cochetând cu o autoîntărcare care, cumva mă bucur că, nu s-a materializat.

Pur și simplu am luat taurul de coarne. Mai exact, pe mine de coarne pentru că astrologia m-a plasat la zodia asta.

Primul pas, am făcut pace cu propria-mi înțărcare pentru că am noroc de o mamă care mi-a spus, pas cu pas, procesul despărțiri noastre. Doar așa am reușit să îmi depășesc conflictul de abandon pe care îl resimțeam la gândul de a nu îi mai oferi copilului meu laptele minune.

Susțin alăptarea 1000%, însă trebuie să fie cu iubire, pe bune. Când nu mai e iubire e cu hormoni de stres care ajung și ei la copil.

Revenind, după ce eu, mama, am făcut pace cu mine, am început să îi explic copilului, ca unui om mare, exact care e „șmecheria” cu țiți.

Pentru că țiți e confort, mâncare, apă și multă dragoste i-am repetat fetiței că apa și mâncarea rămân până la adânci bătrâneți, dar sânul se înlocuiește cu îmbrațișări la infinit.

I-am repetat placa asta trează, dar și când dormea.

Și mai concret, scoteam din mese și îi ofeream alimente la schimb, apă și brațele la orice oră plus, bonus, joacă și muuultă atenție.

Azi o masă scoasă, mâine două și uite așa au trecut 5 luni de la înțărcare.

A plâns o singură dată. La masa dinspre dimineață, când a spus și pentru prima dată „APA”. A luat o gură de apă și s-a clătit de țiți, dar și de asocierea de somn pe care o avea, sânul.

Nu a vrut niciun soi de lapte o vreme, la somn a băut doar ceai, iar noaptea, foarte rar, mai cere apa, dătătoare de viață.

Totul a mers ca uns abia după ce eu am simțit exact ce am de făcut. Abia după ce am spus stop rațiunii. Abia după ce am lăsat instinctul să mă ghideze.

Am scris experiența mea fără să fac nicio referire la OMS, Jack Newman sau mai știu eu cine pentru a scoate în evidență că înțărcarea, ca și nașterea sau alăptarea, este o experiență UNICĂ.

Da, e okey să ne informăm, cumva d-asta scriu acum, doar că, orice sursă care ajunge la noi trebuie trecută prin inimă și nu prin „că așa zice sau face X și Y”.

Inima ta este cel mai bun aliat în a vorbi deschis despre când și cum scoți, de tot, sânul din gura copilului tău.

ATÂT!

Îți mulțumesc că m-ai citit!
Te rog, dă și tu mai departe dacă simți și vrei să ajuți!