Când eram mică voiam să fac lucruri de oameni mari.
Azi vreau să fac ce făceam când eram mică.

Paradoxal, constat că viața de adult ne-a prins pe mulți nepregătiți.

De multe ori mă întreb cum de unii oameni mai rezistă. Eu nu mă mai plâng de asta. Am făcut-o destul. Atât de „destul” încât am hotărât să găsesc soluții.

Primul pas a fost să conștientizez că nu mai are sens să îmi compar viața cu a celorlalți. Asta pentru că, de cele mai multe ori, vedeam doar la suprafață viețile celor aparent fericiți sau foarte bogați.

De fiecare dată când în minte apare acest impuls de a mă uita în grădina vecinilor, pun stop și privesc ceva mai în ansamblu.

Așa conștientizez, a mia oară, că în lume există părinți ai căror copii au un handicat, că sunt oameni care la 5 dimineața mătură străzile, în timp ce un altul, ignorant, aruncă o țigară în urma-i, că o mamă își plânge copilul, că oameni mor încă în războaie, că pentru mulți pâinea e un lux.

Doar astfel am reușit să mă trezesc din goana după case sau lucruri materiale.

Pe unele le am, pe altele le vreau, multe chiar sunt necesare, dar nu îmi setez fericirea în funcție de ele.

E felul meu de a combina viața de copil cu responsabilitățile adultului.
Observ, accept, mă iert, îi iert, evit să mă cert, pun stop ritmului alert.

Nu-mi iese mereu, au trecut ani de programări nesănătoase, deja instalate, doar că eu cred cu tărie în resetări.

Tu vrei să dai restart?
Apăs eu butonul.

Îți mulțumesc că m-ai citit!
Te rog, dă și tu mai departe dacă simți și vrei să ajuți!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *